Despre copii, cărți și citit: gânduri de părinte cititor

Ca să încep acest articol cu așteptările setate corect: nu putem să ne „fabricăm” copiii cititori. Nu există o formulă magică și nici garanții. Putem, în schimb, să-i expunem, să-i încurajăm, să insistăm blând, să plantăm niște semințe și să avem răbdare. Ce se întâmplă mai departe ține și de ei, nu doar de noi.

Pe scurt (pentru că se zice că atenția pe social media a ajuns pe la 8 secunde și nu vreau să vă pierd 😄):

• cititul e un comportament care se învață, nu vine din „fabrică”

• e în regulă să insiști

• relația cu cititul se schimbă în timp

• un părinte cititor nu „produce” automat un copil cititor

• varietatea contează

• cărțile au mai multe șanse dacă sunt relatable

Relatable (și nu există un singur cuvânt în limba română care să redea fix aceleași nuanțe) înseamnă că cel mic se poate regăsi în personaje, în emoții, în situații, că simte că povestea are legătură cu el, cu lumea lui.

Iar acum, pe îndelete, pentru cine are timp și chef.

Copiii nu devin cititori doar prin imitație

Am doi copii foarte diferiți. Eliza, 17 ani, citește de plăcere de când se știe. Iubește cărțile, merge la târguri, își face liste de lectură și, uneori, mai scrie și pe blogul meu despre ce-a citit.

Și mai este Vlad de 9 ani. Cărțile îl interesează… din când în când. Rareori citește singur și mi-a spus de multe ori, foarte senin: „Pricepe, mami, eu nu sunt ca tine și nu mă interesează cărțile” și înainte de fiecare petrecere de copii la care merge mă avertizează ca nu care cumva să pun vreo carte în cadou (nu respect asta mereu, recunosc!)

Doi copii crescuți în aceeași casă, cu doi adulți care citesc mult și vizibil, cu o mamă scriitoare, traducătoare și bloggeriță de carte, cu sute de cărți în casă, în biblioteci împrăștiate în toate camerele.

La Eliza, cititul a venit firesc. La Vlad, a fost mai degrabă un drum cu ocolișuri. A avut de mic preferințe clare: voia doar povești cu personaje reale (seria Prietena mea, Conni de la editura Casa a fost preferata lui), nu suporta să citim aceeași carte de mai multe ori (am scăpat de Omida mâncăcioasă citită de 450 de ori 😅) și nu era mereu dispus să asculte. Cu el, cititul n-a fost un ritual, ci mai degrabă ceva ce încercam, abandonam și reluam.

Benzile desenate și manga sunt cărți

Când a început să citească singur, lucrurile au devenit și mai imprevizibile. Au fost perioade în care citea cu plăcere și perioade în care refuza categoric. Eu am continuat să-i pun cărți la dispoziție, fără să știu ce anume îl va interesa.

O vreme am mers în orb, mai ales după ce a refuzat să mai răsfoiască vreo carte ilustrată (picture books). Când a fost pasionat de fotbal, de exemplu, cărțile despre fotbal sau sportivi cunoscuți au funcționat surprinzător de bine. Când a fost pasionat de Minecraft, a devorat seriile cu Minecraft de la editurile DPH și Unicart.

Nu citește singur cărți „groase”, dar e mare fan al seriei Aventurile Căpitanului Chilot de Dav Pilkey (editura Arthur), ba și-a cumpărat singur două volume, din banii lui. Benzile desenate, în general, îl atrag pentru că au multă imagine, puțin text și un ritm mai alert. Bonus dacă au și glumițe (ca benzile desenate cu Sponge Bob), dar a iubit și seria Luminile Nordului de la editura Casa care e mai „serioasă”.

În aceeași zonă aș pune și manga. I-am citit prima carte din seria despre pisicuța Chi (editura Nemira) și i s-a părut foarte interesant formatul (s-a amuzat că trebuie să citească de la coadă la cap). Pentru unii copii, asta e poarta de intrare în lumea lecturii, și e perfect în regulă să fie așa.

Clasicii au timpul lor

Știu că e o temă sensibilă, dar o spun din experiență: cărțile clasice nu sunt cea mai bună momeală pentru copiii care abia descoperă cititul. Sunt minunate, dar cer deja un pic de experiență, vocabular și răbdare.

La clubul de lectură de la școală, Vlad (clasa a treia) a citit mai multe clasice: Cinci copii și-un spiriduș – Edith Nesbit, Dumbrava minunată – Mihail Sadoveanu, Minunatul ținut al lui Oz – Frank L. Baum. Le-a citit, dar n-a înțeles aproape nimic din ele (a trebuit să le citesc și eu ca să-l ajut să-și structureze ideile). Pentru el au fost o „o tocăniță de cuvinte” pe care a înghițit-o pentru că trebuia. Singura care i-a plăcut cu adevărat a fost Poveste de Crăciun de Charles Dickens, și asta pentru că i-am citit-o eu și am purtat foarte multe conversații despre tot ce se întâmpla acolo.

Dacă vă doriți clasici, citiți-i împreună. Povestiți despre context, explicați cuvintele, ajutați-i să lege firele. Unele cărți sunt splendide, dar pur și simplu trebuie să mai aștepte.

Cărțile care prind sunt cele în care se regăsesc

Copiii sunt atrași de povești în care se pot vedea pe ei sau lumea lor. Unii preferă realismul, alții fantasy-ul, dar limbajul contează enorm. Sigur că din cărți învățăm cuvinte noi, dar nu putem lăsa un copil singur cu un text greu și să sperăm că va căuta fiecare termen în dicționar.

Și, poate cel mai important: nu orice carte trebuie să educe. Uneori e suficient să distreze, să relaxeze, să fie plăcută. Nu fiecare lectură trebuie urmată de o dezbatere profundă.

Puterea ilustrațiilor

Ilustrațiile contează mai mult decât crezi. Pentru mulți copii, ele sunt primul punct de agățare într-o carte: captează atenția, o mențin și îi ajută să rămână în poveste. Imaginile îi sprijină și în procesul de a-și imagina ce citesc  deoarece le oferă anumite repere (și imaginația trebuie ajutată).

În plus, ilustrațiile „sparg” textul și îl fac mai prietenos; o pagină plină doar de cuvinte poate părea intimidantă, în timp ce una aerisită, cu desene, invită mai repede la răsfoit și citit. Pentru copiii care nu au încă multă răbdare sau încredere în citit, ilustrațiile pot face diferența dintre o carte abandonată și una dusă până la capăt.

La Poveste de Crăciun, de exemplu, ilustrațiile au făcut diferența. În loc să citim din cartea primită la școală (mică și cu text înghesuit) am ales o ediție pe care o aveam acasă, și care avea ilustrații mari și detaliate. A fost mai ușor să mențin treaz interesul lui Vlad în timpul lecturii arătându-i constant ilustrațiile.

Cartea potrivită la momentul potrivit

Unele cărți au nevoie de timp. Clubul puștilor matematicieni de David Cole stătea de luni bune la noi în bibliotecă și ori de câte ori s-a oferit tatăl lui să i-o citească, Vlad a refuzat. Și într-o zi, pur și simplu a fost momentul potrivit: am citit un capitol și apoi a vrut încă 20 de minute de exerciții de matematică inspirate din carte.

Varietatea contează

Copiii au nevoie să fie expuși la tipuri diferite de texte ca să descopere ce li se potrivește cu adevărat: poezie, proză scurtă, romane, benzi desenate, manga, dar și non-ficțiune. De multe ori, non-ficțiunea este subestimată, deși pentru unii copii poate fi exact cheia spre lectură.

Biografiile, cărțile inspiraționale, cele despre natură, știință sau despre subiectele care îi pasionează pot trezi un interes real și autentic. Nu toți copiii se conectează cu povești ficționale, iar asta nu înseamnă că „nu le place cititul”, ci doar că au nevoie de alt tip de conținut.

Cu cât le oferim mai multe uși de intrare, cu atât cresc șansele să găsească una care să li se potrivească. Una dintre cărțile „mai mari” pe care le-a citit Vlad singur a fost Vreau să fiu fotbalist de Ciprian Stoica (pe care a luat-o zilnic la școală în ghiozdan până a terminat-o), dar la fel de mult i-au plăcut și cele două cărți despre Messi și Ronaldo din colecția Cine? Ce? Unde? de la editura Trei.

Dreptul de a alege

Uneori aleg eu și abandonăm cartea. Alteori alege el și dă peste o mică bijuterie. Așa s-a întâmplat cu Regulile prințesei de Philippa Gregory, o poveste despre o prințesă care nu respectă regulile clasice din basme. I-a plăcut mult și m-am bucurat că a citit despre un personaj feminin puternic. Cred sincer că astfel de lecturi contează.

Expunerea contează

Să aveți cărți în casă, să aibă bibliotecă în camera lui, să mergeți la librării sau la târgurile de carte creează familiaritate. Expunerea naște obișnuință, iar obișnuința, în timp, poate deveni plăcere.

E în regulă să insiști

Dacă pentru familia ta cititul e o valoare, e absolut ok să insiști. Să existe un timp de citit zilnic, să explicați de ce e important pentru voi, să construiți un obicei. Ce nu cred că ajută este să transformăm cititul într-o „muncă” plătită.

Relația cu cititul nu e constantă

Sunt perioade mai bune și perioade mai slabe. Adolescenții pot avea ani întregi în care nu citesc aproape deloc. Nu e un capăt de lume. Un copil care a avut contact cu cărțile se poate întoarce la ele mai târziu. Important e să nu ne panicăm și să continuăm să le oferim opțiuni.

Continuați să le citiți

Chiar și după ce știu să citească. Mai ales cărțile mai grele. Citiți-le voi, explicați, rezumați, puneți întrebări. Unii copii înțeleg mult mai bine prin ascultare decât prin citire individuală.

Ebookurile și audiobookurile sunt aliați

Audiobookuri în mașină în drum spre școală sau spre vacanță, ebookuri pe telefon sau tabletă, toate pot ajuta. Tehnologia nu e dușmanul lecturii. Uneori, e exact ajutorul de care avem nevoie.

La final, cred că cel mai important lucru este să rămânem relaxați. Să oferim, să încurajăm, să fim acolo. Restul vine, mai devreme sau mai târziu.

Notă:  eu nu am niciun link afiliat în postare, dar bloggerita Alexa Stănescu are un cod de reducere la Editura DPH de 15% (care se cumulează cu alte oferte, din ce înțeleg) și a fost drăguță să ni-l dea și nouă. Așa că dacă vă tentează cărțile cu fotbal sau cele cu Minecraft de pe site-ul DPH, folosiți codul alexisme15 la checkout.