Am revenit cu o nouă listă de recomandări, de data asta de la editura Trei. Sunt cărți pe care le-am citit recent și care mi-au plăcut, chiar dacă din registre total diferite.
Regele de inimă roșie, Lily King, traducere Laura Karsch
Regele de inimă roșie de Lily King a fost una dintre cărțile discutate la clubul de carte al editurii Trei, în luna aprilie. Romanul revine la universul lui Casey Peabody din Scriitori și îndrăgostiți (publicată anterior tot la editura Trei) și funcționează ca o combinație de sequel și prequel, aducând în prim-plan atât anii de facultate ai protagonistei, cât și viața ei de la maturitate, la douăzeci de ani distanță. În centrul cărții stau alegerile, acele decizii care se așază în viață ca niște piese de domino și ajung să ne schimbe încet, dar decisiv, direcția.
Mi-a plăcut mai ales atmosfera de campus novel, cu tot ce ține de viața studențească: cursuri, lecturi, discuții, prietenii, complicații amoroase și dezbateri despre cărți. Pentru cei care iubesc romanele despre mediul academic și despre comunitățile care se formează în jurul lecturii, cartea are multe momente reușite. În plus, am apreciat referințele literare și felul în care romanul vorbește despre raportarea noastră la cărți, despre modul în care ele ne însoțesc și ne modelează în timp.
Unul dintre aspectele care mi-au rămas în minte este tocmai această idee a impactului pe care o carte bună îl poate avea asupra cititorului. Romanul sugerează că lectura nu e doar o experiență trecătoare, ci ceva care poate conserva un moment din viața noastră, asemenea unei capsule a timpului.
Un roman bun, cu adevărat bun, nu surprinde doar o trăire ficțională particulară, ci modifică și intensifică modul în care îți trăiești propria viață când îl citești. Și îl conservă, ca într-o capsulă a timpului.
Lacuna, Barbara Kingsolver, traducere Anca Bărbulescu
Am citit Lacuna la Clubul Doamnelor de Miercuri și, dintre toate cărțile citite la club anul ăsta, aceasta a fost, fără îndoială, preferata mea. Este prima mea întâlnire cu Barbara Kingsolver și sper din tot sufletul să nu fie și ultima. Scrie cu o eleganță și o forță pe care le întâlnești rar, iar traducerea Ancăi Bărbulescu este pur și simplu superbă, reușind să păstreze rafinamentul stilului original.
Romanul este construit din fragmente de jurnale, scrisori, articole de ziar și alte documente, însă această structură fragmentară nu face decât să întărească senzația că citești povestea unei vieți reale. Îl urmărim pe Harrison Shepherd, un scriitor american crescut în Mexic, rămas mereu între două lumi și două identități. Titlul cărții trimite la „lacună”, acel gol ascuns din mare care înghite lucruri și ajunge „până în pântecul lumii”, o metaforă minunată pentru toate acele părți din noi pe care ceilalți nu le vor cunoaște niciodată. Poate că cea mai frumoasă idee a romanului este tocmai aceasta: partea cea mai interesantă a unui om este, de multe ori, cea care rămâne ascunsă.
Partea petrecută în Mexic mi s-a părut absolut fermecătoare. Kingsolver surprinde o țară plină de culoare, de tradiții, de muzică și de viață, în contrast puternic cu America cenușie și rigidă a anilor McCarthy. Relația imaginară dintre Harrison și Frida Kahlo, Diego Rivera sau Lev Troțki este atât de bine construită încât ai impresia că citești biografia unui personaj real. În același timp, romanul destramă cu multă subtilitate mitul visului american, vorbind despre manipularea presei, despre paranoia anticomunistă și despre felul în care vieți întregi pot fi distruse de frică și suspiciune.
Dincolo de contextul istoric, Lacuna este o carte despre artă și despre responsabilitatea creatorului. Ridică întrebări care rămân surprinzător de actuale: poate un artist să rămână apolitic? Este responsabil pentru felul în care opera sa este interpretată? Poate literatura să schimbe lumea sau măcar să-i ajute pe oameni să o privească mai limpede? Barbara Kingsolver nu oferă răspunsuri simple, dar construiește un roman profund, inteligent și emoționant, care vorbește despre identitate, memorie și despre golurile inevitabile dintre viața trăită și povestea pe care ajungem să o spunem despre ea.
„Dacă stai într-un morman de bălegar, e treaba cuiva să semnaleze că pute. Congresmenii susțin că trebuie să i se spună pajiște cu ciuboțica-cucului în loc de hazna. Chiar și intre artiști.
-Mda, dar daca treaba artistului e doar sa asigure divertisment pentru toată lumea? Si eventual să-i ia gândul de la duhoare, spunându-i pajiste? Ce-i rău în asta?
-Atunci nu va ieși nimeni din morman. Aici e răul. Vor rămâne unde sunt, în bălegar până la genunchi, să se întreacă în comentarii despre ciuboțica-cucului.”
Grădinarul și moartea, Gheorghi Gospodinov, traducere Mariana Mangiulea Jatop
Grădinarul și moartea de Gheorghi Gospodinov a fost cartea discutată la clubul de carte al editurii Trei din luna mai și, pentru mine, una dintre cele mai puternice lecturi ale anului. După ce autorul a câștigat Booker Prize în 2023 pentru Refugiul timpului, eram curioasă să-i descopăr această carte, iar experiența a fost cu totul diferită de ceea ce mă așteptam. Nu este un roman, ci un text autobiografic, o elegie despre boala și moartea tatălui său, despre relația dintre un fiu și părintele care l-a format și despre felul în care încercăm să dăm sens pierderii.
Gospodinov reușește să vorbească despre teme grele, precum boala, îmbătrânirea, umilința neputinței, visurile rămase neîmplinite, cu o tandrețe și o delicatețe rare. Printre amintiri și reflecții strecoară mici anecdote despre tatăl său, care aduc un umor blând și omenesc, fără să diminueze emoția. Mi-a rămas în minte una dintre cele mai frumoase imagini din carte: „Tatăl meu a fost grădinar. Acum e o grădină.” Într-o singură propoziție se află poate întreaga idee a cărții: părinții sunt cei care ne dau rădăcini și plantează în noi ceva ce va continua să rodească mult după ce ei nu vor mai fi.
Mai mult decât o carte despre moarte, Grădinarul și moartea este o carte despre viață și despre felul în care ne raportăm la cei pe care îi iubim. M-a făcut să mă gândesc la ideea că durerea poate fi, într-un fel, o punte între viață și moarte, dar și la cât de puțin știm să celebrăm viața celor care au plecat dintre noi, nu doar să le comemorăm absența. Este o lectură profundă, care nu oferă răspunsuri, dar care poate aduce un strop de împăcare celor care au trecut prin pierderea unui părinte sau îi ajută pe ceilalți să privească această experiență cu mai multă înțelegere.
