Printre cărțile pe care le-am citit în ultima vreme și la care mă tot gândesc se numără și Cântecul pâinii de Kitty Tait și Al Tait, una dintre acele cărți care par să fie despre pâine și brutărit, dar sunt, de fapt, despre oamenii din spatele sacilor de făină și ai cuptoarelor.
Cântecul pâinii este o poveste emoționantă despre lupta unei adolescente cu depresia. Cartea este scrisă în tandem de tată și fiică, fiecare cu perspectiva lui: a părintelui care se simte neajutorat și disperat în fața unei asemenea situații și a copilului care trăiește cu depresia și cu tot ce vine odată cu ea.
Să nu vă lăsați păcăliți de faptul că este și o carte cu rețete de pâine și alte copturi. Singurele rețete pe care le oferă sunt cele care implică făină, apă și sare. Nu oferă și nici nu pretinde că ar oferi o rețetă universală pentru tratarea depresiei, pentru că nu există așa ceva. Kitty și familia ei povestesc deschis despre medici, psihoterapie, medicație și despre încercările, eșecurile și răbdarea necesare până găsești tratamentul potrivit. Depresia este o boală, nu un moft, iar cartea tratează acest subiect cu multă onestitate și responsabilitate.
Pâinea nu a vindecat-o pe Kitty, ci i-a oferit un scop, o rutină, un motiv să se ridice din pat și să creadă că ziua de mâine merită trăită. Uneori, tocmai astfel de ancore fac diferența, fără a înlocui vreodată ajutorul medical.
Deși povestea lor este una de succes (am intrat pe contul de Instagram al lui Kitty și este minunat să vezi unde a ajuns astăzi) autorii nu ascund deloc cât de greu le-a fost. Vorbesc despre disperare, despre neputință, despre zilele în care au simțit că nu mai pot, și tocmai vulnerabilitatea asta face cartea atât de autentică. Nu este doar o poveste cu final fericit, ci o mărturie sinceră despre cât de lung și anevoios poate fi drumul spre vindecare.
Mi-a amintit de Pot să rezolv problema asta de Kristina Kuzmič (am scris aici despre carte și despre întâlnirea cu Kristina), o altă carte similară care m-a emoționat profund. În ambele povești, m-a impresionat foarte mult sistemul de sprijin care se formează în jurul familiei. La Kristina este mai ales colaborarea cu sistemul medical și social (atât de diferit față de ce avem noi), iar la Kitty este comunitatea: oamenii care se abonează la pâinea ei, cei care îi pun la dispoziție cuptoarele, clienții care aleg să cumpere de la ea. Fără această comunitate, poate că brutăria n-ar fi existat, iar fără brutărie, poate că Kitty n-ar fi găsit acea motivație care să o ajute să meargă înainte.
Aș recomanda această carte, în primul rând, părinților care trec alături de copiii lor prin momente grele. Le va aminti că, deși nu pot lupta în locul lor, pot fi acolo în fiecare zi, cu răbdare, iubire și disponibilitatea de a-și schimba propria viață atunci când situația o cere. Tatăl lui Kitty a renunțat la cariera de profesor universitar pentru a deveni brutar și a-i fi alături în ceea ce avea să se transforme într-un colac de salvare. Nu cred că lecția este că fiecare părinte trebuie să facă același lucru, ci că uneori iubirea înseamnă să ai curajul să-ți regândești prioritățile.
Aș recomanda-o și adolescenților sau tinerilor care se confruntă cu depresia ori cu alte dificultăți emoționale și nu pentru că promite soluții sau miracole, ci pentru că oferă speranță. Arată că este posibil să găsești un sens, un hobby, o pasiune sau un mecanism de coping care să te ajute să mergi mai departe, pas cu pas, până când tratamentul și timpul își fac efectul.
