Zece femei de Marcela Serrano (traducere Anca Coman Doicin) a fost cartea dezbătută la a doua ediție a clubului de carte al editurii Univers, moderat de subsemnata. A fost o ediție foarte aprinsă, cu multe dezbateri și opinii pro și contra, așa cum îi șade bine unui club de carte reușit.
Marcela Serrano este una dintre cele mai importante scriitoare chiliene contemporane. S-a născut la Santiago de Chile în 1951 și, deși a debutat relativ târziu, în jurul vârstei de 40 de ani, a devenit rapid una dintre cele mai citite voci feminine din literatura hispano-americană. Este adesea comparată cu Isabel Allende, fiind, de altfel, a doua cea mai bine vândută scriitoare chiliană după aceasta, însă stilul ei este mai intim și mai introspectiv.
Literatura Marcelei Serrano este construită aproape exclusiv în jurul experienței feminine. În romanele sale revin constant teme precum prietenia dintre femei, maternitatea, identitatea, compromisurile, libertatea și felul în care istoria sau contextul social modelează viețile personale. De altfel, și în alte cărți ale sale folosește aceeași structură: în Nosotras que nos queremos tanto, romanul care a consacrat-o și care i-a adus Premiul Sor Juana Inés de la Cruz, patru prietene își rememorează viețile, iar în El albergue de las mujeres tristes un grup de femei se retrage într-un loc izolat pentru a-și regândi existența. Zece femei se înscrie firesc în această direcție.
Romanul pornește de la o premisă foarte simplă: o psihoterapeută, Natasha, își invită nouă dintre paciente la o întâlnire comună. Fiecare își spune povestea, iar ceea ce la început pare o succesiune de confesiuni se transformă treptat într-o reflecție asupra condiției feminine. Femeile sunt diferite ca vârstă, profesie, clasă socială, orientare sexuală sau experiențe de viață, dar toate poartă aceeași nevoie profundă de a fi ascultate.
Mi-a plăcut foarte mult această carte și cred că unul dintre cele mai mari merite ale ei este reprezentarea. Rareori am întâlnit într-un singur roman o galerie atât de diversă de personaje feminine. Avem o adolescentă care încearcă să-și înțeleagă identitatea, o femeie care nu a cunoscut iubirea maternă, o jurnalistă celebră care se întreabă dacă succesul profesional compensează lipsurile personale, o palestiniană marcată de război și violență, o femeie religioasă care încearcă să supraviețuiască unei copilării traumatizante, o menajeră care și-a așteptat soțul dispărut zeci de ani și multe altele.
Fiecare poveste aduce în discuție altceva: maternitatea, bătrânețea, depresia, sexualitatea, credința, sărăcia, trauma, singurătatea, relația mamă-fiică, solidaritatea dintre femei sau presiunile sociale. Chiar dacă unele personaje mi s-au părut mai dezvoltate decât altele, diversitatea temelor face ca aproape orice cititor să găsească o poveste care îl atinge.
Dacă ar fi să aleg un personaj preferat, aceasta ar fi fără ezitare Mané, fosta actriță de 75 de ani. Capitolul ei mi s-a părut cel mai puternic și cel mai curajos. Literatura vorbește adesea despre tinerețe, iubire sau maternitate, însă foarte rar despre bătrânețe, și cu atât mai puțin despre bătrânețea femeilor.
Reflecțiile ei despre frumusețea care dispare, despre corpul care nu mai răspunde la fel, despre sărăcia vârstei a treia și despre faptul că terapia sau medicamentele devin un lux sunt de o sinceritate dezarmantă. M-a impresionat mai ales observația că bătrânețea începe în momentul în care nu mai vrei să arăți nicio parte a corpului tău lumii. Este o imagine tristă, dar extrem de sugestivă despre felul în care societatea leagă valoarea femeii de aspectul ei fizic.
Un alt lucru care mi-a plăcut este că romanul nu transformă aceste femei în eroine perfecte. Ele greșesc, sunt obosite, uneori egoiste, alteori nedrepte, iar unele nu reușesc nici măcar să-și rezolve propriile conflicte. Tocmai această imperfecțiune le face credibile.
Pe măsură ce citeam, am avut de multe ori impresia că adevăratul personaj principal nu este niciuna dintre cele zece femei, ci însăși experiența de a fi femeie. Oboseala apare aproape ca un fir roșu al întregii cărți: oboseala de a avea grijă de ceilalți, de a ține familia unită, de a gestiona traume, de a purta responsabilități care nu au fost întotdeauna alese. În același timp, romanul vorbește și despre comunitate. Aproape fiecare dintre aceste femei este ajutată, la un moment dat, de o altă femeie, o prietenă, o soră, o cumnată, o terapeută. Solidaritatea feminină nu este idealizată, dar există și face diferența.
Mi s-a părut interesant și faptul că bărbații sunt aproape mereu prezenți prin consecințele pe care le au asupra vieții femeilor, nu ca personaje complexe în sine. Într-un fel, Marcela Serrano inversează perspectiva obișnuită din multe romane și mută reflectorul acolo unde literatura l-a ținut mai rar: asupra vocilor feminine.
În timpul lecturii m-am gândit de mai multe ori la Trei femei de Lisa Taddeo. Ambele cărți sunt construite în jurul confesiunilor unor femei și încearcă să înțeleagă experiența feminină din interior. Diferența este că Lisa Taddeo lasă impresia că unele răni rămân definitiv deschise, în timp ce Marcela Serrano este mai optimistă. La ea există întotdeauna speranța că simplul fapt de a spune povestea cuiva dispus să o asculte poate fi începutul unei vindecări.
Evident că fiind zece personaje, asta înseamnă inevitabil că nu toate beneficiază de aceeași profunzime, iar unele povești se termină exact când ai vrea să afli mai multe. Dar, pentru mine, acesta nu a fost un defect suficient de mare încât să umbrească experiența lecturii.
Zece femei nu este un roman construit în jurul suspansului sau al unei intrigi spectaculoase. Este o carte despre oameni, despre poveștile pe care le purtăm în noi și despre cât de mult contează să existe cineva care să le asculte fără să judece. Este o carte destul de tristă, deci nu tocmai o lectură veselă de vară, dar sunt convinsă că o să vă ungă pe suflet!
